Elena Rareş – imaginea puterii Brancovicilor pe tronul Moldovei

O figură marcantă, în opera de mecenat în feudalismul carpato-dunărean, a rămas soţia domnitorului Petru Rareş, doamna Elena.

Aceasta este singura reprezentantă a doamnelor veacului al XVI-lea, acele soţii care „ştiu să lupte pentru domnie, să poruncească oştilor, să pedepsească duşmanii, să cârmuiască ţara şi să judece (...), care se amestecă în toate şi, când domnul cade, ea e gata să joace rolul lui”, care a sprijinit cu succes activitatea culturală a soţului său, implicându-se în mod direct în construirea de aşezăminte religioase.

Soţul său, Petru Rareş, domn al Moldovei între anii 1527-1538 şi 1541-1546 era fiul natural al voievodului Ştefan cel Mare şi al frumoasei târgoveţe, Mariei Rareş din Hârlău, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş. 

Crescut de tatăl tău la curtea de la Suceava, trimis la Constantinopol şi refugiat ulterior în Polonia, Petru s-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său, Ştefăniţă Vodă, care, aflându-se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău”.

În plan intern, Petru Rareş a urmărit consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării, iar pe plan extern a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.

Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei,  pe data de 20 ianuarie 1527, el avea cam 40 de ani şi era căsătorit cu Maria, provenind dintr-o familie încă necunoscută şi cu care avea şi un fiu, Bogdan şi o fiică, Ana, alintată Cnejna. Nicolae Iorga crede că Maria ar fi fost totuşi fiica “vreunui boier” şi “a murit în 1529, fiind îngropată la Putna”. Fiul lor, Bogdan, a murit de tânăr iar Ana a fost măritată cu voievodul muntean, Vlad Înecatul. Totodată, istoricii consideră că aceasta ar fi fost şi cea de-a doua soţie a lui Mircea Ciobanul, cea numită de Alexandru Odobescu “Doamna Chiajna”.

Dintr-o căsătorie anterioară, Petru mai avea încă două fete – Ana şi Maria.

În aprilie 1530, s-a căsătorit iarăşi, aducând în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brancovici, fiica despotului sârb, Iovan Brancovici şi a Elenei Ielenca, care “văduvea de nouă ani la Sibiu”, după cum scrie C. Gane.

Descendentă a familiei imperiale a Cantacuzinilor şi a despoţilor sârbi, Lazăr şi Ştefan, Elena mai avea două surori, Maria – căsătorită cu Ferdinand, un prinţ de Aragon, şi Despina Miliţa, soţia domnitorului muntean, Neagoe Basarab.

Astfel, între 1530 şi 1538, în timp ce soţul său era mai mult prin taberele ostăşeşti, întărind stăpânirea cetăţilor moldovene Ciceiul şi Cetatea de Baltă sau ocupând Bistriţa şi Braşovul şi revendicând Pocuţia leşească, doamna Elena zidea biserici şi-şi creştea copiii în cetatea de la Suceava.

Cu Elena, Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan – viitorul domn al Moldovei, după trecerea la mahomedanism a fratelui său, Constantin – mort de tânăr la Constantinopol şi Ruxandra – soţia lui Alexandru Lăpuşneanu. Iancu Sasul era şi el fiu al lui Petru Rareş, dar nelegitim, cu Ecaterina din Braşov.

În 1538, când boierii, turcii şi polonezii decideau soarta Moldovei, nemaidorind Muşatinii în fruntea statului, Elena a luat drumul pribegiei, fiind trimisă alături de copii în Transilvania. Petru Rareş şi-a instalat familia în cetatea Ciceului, proprietatea sa, apoi s-a întors în Moldova, străbătând-o în lung şi-n lat, sub diverse înfăţişări, cea mai cunoscută fiind aceea de pescar. Aşa l-a revăzut şi doamna Elena, câteva săptămâni mai târziu, când soţul său s-a refugiat la Ciceu, fiind urmărit de armata lui Zapolya.

Noul rege al Ungariei fusese ajutat de Rareş în lupta pentru coroana maghiară, domnitorul Moldovei primind drept recompensă oraşele Rodna, Bistriţa şi cetatea Unguraşul şi totodată i s-au întărit vechile posesiuni ale lui Ştefan cel Mare, Ciceul şi Cetatea de Baltă.

Pârcălabul cetăţii, boierul Simion, cât şi episcopul Anastasie au trecut de partea maghiarilor, fiind alungaţi de Petru dincolo de ziduri. Asediul a durat patru luni, iar Rareş era decis să moară acolo, cu nevasta, copiii şi toată garnizoana, dacă soldaţii nu l-ar fi silit să capituleze, din lipsă de hrană. Astfel, Ciceul a fost luat în stăpânire de Ioan Zapolya, însă Petru Rareş, familia voievodului moldovean şi câţiva boieri credincioşi au rămas timp de aproape un an şi jumătate în cetate.

            În acest timp, cu ajutorul doamnei Elena, Rareş a trimis o scrisoare sultanului, pe care soţia sa i-o scrisese în sârbeşte, iar în ianuarie 1540 acesta şi secretarul său, Grigore Rosenberg din Hârlău pleacă către Bosfor. Astfel, domnitorul moldovean s-a văzut nevoit să-şi părăsească din nou familia. La 26 ianuarie era la Alba Iulia. Un istoric maghiar îl descria ca fiind “foarte vesel, plin de nădejde căci va redobândi scaunul şi neavând înfăţişarea unui om lovit de-o soartă potrivnică”, însă când a venit vorba de soţie şi de copii, “faţa lui pe dată se schimbă şi ochii i se umplură de lacrimi”. De asemenea, din Caransebeş, unde a ajuns la 2 februarie, Rareş scria cu mâna lui bunului său prieten, Toma Boldorffer, din oraşul Bistriţa: “Să te străduieşti d-ta pe lângă copiii şi soţia noastră, ce le va fi nevoia, ca să li se dea lor ceva bani… şi de cai să ai dumneata grijă”.

            La 23 iunie, Petru a ajuns în Constantinopol iar sultanul Soliman i-a făgăduit din nou domnia. Aici va locui în mahalaua genovevă, Pera, dincolo de Cornul de Aur, unde întreţinu o mică curte domnească, compusă din unguri, greci, italieni sau turci. Nici aici familia nu a fost uitată, trimiţând veşti, prin Boldorffer: “Aici nu ne lipseşte nimic şi te rog pe D-ta să te sârguieşti cu ce poţi, să faci bine nevestei şi copiilor cu hrană şi cu alte cele, pentru care vei fi plătit, căci voi fi acela ce-am fost şi încă mai mult!”.

            Cu toate acestea, doamna Elena nu ştia prea multe despre Petru, cerând, în ianuarie 1541, veşti de la bărbatul ei, prin castelanul Ciceului, care scria la Constantinopol că “Măria-sa doamna măriei-sale mă roagă să întreb de dânsul, fiindcă mult se întristează”. Ba chiar i-a încredinţat unui grec, Toader, un inel scump să i-l ducă lui Petru la Stambul, însă acesta l-a furat, împreună cu banii de drum.

            Abia în primăvara anului 1541, Petru şi-a recăpătat domnia, familia reîntregindu-se. Doamna Elena a sosit la Suceava în ziua de 25 mai, când “ieşitu-le-au Petru Vodă înainte trei mile de loc şi multă bucurie era la adunarea lor; că pe câtă jale fusese când se despărţise la Cicei de se duse la Ţarigrad, mai multă bucurie şi veselie era acum la împreunarea lor”, aşa cum spunea Miron Costin.

            După moartea soţului său, survenită în urma unui diabet ereditar, doamna Elena a condus Moldova deoarece fiul său, Ilie era nevârstnic. Astfel, pe cheltuiala sa s-au zidit în târgul Botoşani primele biserici din piatră şi cărămidă faţă de celelalte care fuseseră zidite până acum din lemn. Doamna avea obiceiul să stea mai mult timp în târgul Botoşani şi în timpul domniei fiului său, Ştefan, ea a înalţat pe rând, pentru pomenirea ei şi a soţului, două biserici mari şi frumoase: în anul 1551, întâi biserica „Sfântul Gheorghe" şi după un an, în 1552, biserica „Uspenia". Biserica „Uspenia" a fost zidită iniţial în stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare devenind catedrala oraşului Botoşani; aici a fost botezat Mihai Eminescu pe 21 ianuarie 1850. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Botoşaniul era condus de un „guvernator” numit de soţia domnitorului. Acesta colecta taxele şi impozitele, şi asigura menţinerea ordinii publice, iar pe lângă el mai funcţiona şi un consiliu.

 În cele din urmă, Ilie Rareş a condus Moldova, în perioada septembrie 1546 – iunie 1551, trecând apoi la mahomedanism. În anul 1551, doamna Elena a ctitorit biserica “Sfânta Înviere” din Suceava.

             A urmat la domnie Ştefan, fratele său, care a făcut o serie de danii bisericilor pentru a şterge cât de cât imaginea lui Ilie. Numai că viaţa desfrânată, cu beţii şi turcoaice, ca şi fratele său, i-a grăbit sfârşitul. Astfel, boierii l-au înjunghiat în cortul său, unde se odihnea după o petrecere. Apoi, pe loc, acolo, aleseră domn pe boierul Joldea, pe care l-au logodit cu domniţa Ruxandra, sora defunctului. Însă nunta nu a avut loc deoarece Joldea Vodă a fost prins şi călugărit de vornicul Moţoc. Acesta aducea din Polonia un nou pretendent la tronul Moldovei, pe stolnicul Petre, fiul lui Bogdan Orbul, nepotul lui Ştefan cel Mare. Nu era altul decât viitorul domn, Alexandru Lăpuşneanu, care s-a căsătorit cu domniţa Ruxandra.

            Ajunsă la patruzeci de ani văduvă, doamna Elena, după ce şi-a văzut unul dintre băieţi turcindu-se, altul înjunghiat de boieri şi fiica – logodită, văduvă şi măritată cu un văr primar de-al ei, a sfârşit sugrumată din porunca ginerelui său, Lăpuşneanu.

            A fost înmormântată, alături de soţul său, domnitorul Petru Rareş, alţi membrii ai familiei, printre care şi doamna Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Probata sau Probota, devenită necropolă voievodală.    

Elena Rareş avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Ea a dăruit “odăjdii”, adică veşminte speciale pe care le îmbracă slujitorii Bisericii în timpul săvârşirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox, lucrate cu mâna ei tuturor bisericilor şi mănăstirilor ctitorite de ea sau soţul său; una dintre odăjdii se găseşte la Putna, după cum mărturisea Iorga, istoricul considerând că “Ecaterina sau Catalina fu o Doamnă după chipul Despinei”.

Alături de soţul său, a reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos, Agapia. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate lucrări exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547. Au restaurat paraclisul din cetatea Hotinului şi au făcut danii importante mănăstirilor Hilandar şi Castamonitu de la Muntele Athos.

La mănăstirea Neamţ s-au format cei doi cronicari Macarie şi Eftimie, care au scris cronicile Ţării Moldovei pe vremea lui Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu din secolul al XVI-lea.

Elena Rareş, alături de sora sa, Despina Miliţa, a lui Neagoe Basarab rămâne un model feminin important pentru Evul Mediu românesc, dovedind puterea şi spiritualitatea despoţilor sârbi pe tronul de la Suceava, dar mai ales iubirea adevărată pentru familie şi ţară.