Elena Cuza – dincolo de legenda

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i le inculcase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: “Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Atunci când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a întrebat-o cine era. “Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi”, i-a răspuns ea. “Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu”, a replicat mama şi i-a dat consimţământul.Cred că şi într-o căsnicie nereuşită există totuşi câţiva ani de fericire şi dragoste adevărată. Se pare că acesta a fost şi cazul tinerei perechi. Ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii periculoase, ” revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza “, ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără femeie timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

         Şi-a cucerit un loc în inima naţiei, dar nu a reuşit să câştige şi inima soţului ei sau să îşi salveze căsnicia. La scurtă vreme după reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o, în maniera lui dură, că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. I-a cerut să accepte pe Alexandru în casă şi să semneze hârtiile de adopţiune. Ce umilire mai mare putea îndura o femeie? Atunci, pentru prima oară, şi ea şi mama ei s-au gândit să ceară divorţul. Avea nevoie de timp de gândire şi a plecat din nou la Paris.

        Marea tragedie a Elenei era faptul că nu reuşea să dea naştere unui copil, deşi avea un dezvoltat simţ matern. Atunci când sora ei mai tânără, Zoe, căsătorită cu prietenul lui Alexandru Ioan Cuza, Iordache Lambrino, a murit la naşterea celui de al treilea copil, Elena a preluat creşterea nepoţilor săi. Decizia ei de a accepta să adopte pe cei doi fii naturali ai lui Cuza a venit tot din acest sentiment matern neîmplinit. I-a iubit şi i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a făcut, s-a dedicat lor în totalitate, renunţând la viaţa de Curte şi la obligaţiile sociale. Oficial, s-a spus că fuseseră adoptaţi doi copii fără părinţi, dar tot Bucureştiul ştia adevărul.

    Până la urmă, tocmai acest gest a salvat căsătoria. Căci Cuza îi iubea foarte mult pe băieţi şi dragostea aceasta reciprocă a oferit cel mai solid liant. În plus, el ştia că soţia lui era o mamă mult mai bună decât Maria.

         Elena i-a purtat lui Cuza aceeaşi dragoste şi după moarte. Şi-a dedicat toată energia educării celor doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, o sarcină nu tocmai uşoară. Alexandru era un tip flegmatic, lipsit de voinţă, intenţiona să facă o carieră politică. Şi-ar fi dorit să îl moştenească pe Cuza, dar o afecţiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viaţă liniştită. Dimitrie, mezinul, moştenise doar viciile tatălui. Ştia că nu avea mult de trăit din cauza unei afecţiuni pulmonare, asa încât înţelegea să îşi trăiască viaţa din plin, la Paris. Şi-a zburat creierii la Ruginoasa, în toamna anului 1888. Urma exemplul mamei sale, Maria Obrenovici, care, atunci când a aflat că este bolnavă de cancer, s-a sinucis la Dresda, la 16 iulie 1876. Avea 41 ani. A fost înmormântată mai întâi la biserica Sf. Spiridon, din Iaşi. În 1908, a fost deshumată şi mutată în cavoul familiei din cimitirul “Eternitatea”. Cu acel prilej, sicriul a fost deschis. Spre surprinderea tuturor corpul ei era intact şi arăta de parca atunci adormise.

       Alexandru, în ciuda sfaturilor Elenei şi ale doctorilor, s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A murit în timpul unei călătorii în Spania, aproape de Madrid, în 1889. Prin testament, Ruginoasa revenea soţiei alături de care trăise numai şase luni şi nu mamei adoptive. În 1893, Maria Moruzi-Cuza s-a recăsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a născut cel ce avea să fie marele istoric Gh. Brătianu. Până la urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului Caritatea din Iaşi, potrivit cu dorinţa Elenei.

Născută la 17 iunie 1825, Elena Doamna, femeia plăpândă şi sfioasă, a supravieţuit tuturor celor care i-au marcat viaţa în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. S-a bucurat, în timpul vieţii, de simpatia împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, a lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei. La aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a mulţumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. A murit în acelaşi an, la 2 aprilie 1909. A fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti, proprietatea părinţilor săi.

Doamna Stanca, sotia lui Mihai Viteazul

    Doamna Stanca (n. aprox. 1560 – d. 1603). Soţia domnului Mihai Viteazul (1593–1601). Nepoata marelui ban al Craiovei, Dobromir, după divorţul de Dumitru, postelnic din Vâlcăneşti (decedat la 13/23 aprilie 1587), s-a căsătorit cu Mihai înainte de 29 noiembrie/9 decembrie 1584, fiul lor, Nicolae Pătraşcu, născându-se pe 29 iunie/9 iulie 1584. Această căsătorie s-a dovedit a fi una deosebit de profitabilă pentru viitorul domn, care a dobândit mai multe moşii aduse ca zestre precum şi alianţe cu marii boieri ai ţării, dar una extrem de supărătoare pentru Doamna sa. „Mihai Viteazul a fost un soţ crud, un om care nu şi-a cruţat nevasta, care o punea faţă în faţă cu ibovnicele lui, cărora uneori le dădea pasul înaintea doamnei, despot în viaţa privată cum era în cea publică, în felul regilor de mai târziu ai Franţei cu multe Lavallière şi multe Pompadoure” (C. Gane). A participat, alături de soţul şi fiul său, la vizita de la Alba Iulia, la 15/25 decembrie 1595, unde domnul muntean a purtat discuţii cu principele Sigismund Báthory în vederea păstrării alianţei antiotomane. Aici a rămas până în februarie 1596, ca ostatecă a regentei Maria­Christierna, după cum afirma Cosimo Caponi, un apropiat al principelui Transilvaniei, într-o scrisoare din 2 martie 1596, că „serenisima a purces cu prudenţă mai oprind aici pe doamnă cu fiul ei, dând ca motiv că îl aşteaptă pe principe pentru a-i putea mai bine împlini cererea”. Permite lui Mihai să-i amaneteze bijuteriile, pentru ca acesta să-şi poată plăti datoriile către soldaţi (solia polonă a lui Lubieniecki, 27 iulie 1595), în vederea pregătirii luptelor inerente cu otomanii. Doamna Stanca a primit de la soţul ei domeniul şi castelul Făgăraş, după cucerirea Transilvaniei, în 1600. În timp ce se afla împreună cu Nicolae Pătraşcu, lăsat la Bucureşti ca domn, şi-a atribuit particula domnească „Io”, după cum apare pe o inscripţie a unui disc de argint dăruit Mănăstirii Stelea din Târgovişte. După înfrângerea lui Mihai la Mirăslău, în septembrie 1600, Doamna Stanca şi cei doi copii, Nicolae şi Florica, au fost închişi, mai întâi în cetatea Gilău, apoi în Făgăraş, unde au rămas până în toamna lui 1602, fiind deposedaţi de toate bunurile de către Ştefan Csáky, căpitanul general al Transilvaniei. După o vizită la Mănăstirea Cozia, unde se afla mama lui Mihai, Tudora, a plecat împreună cu copiii spre Curtea imperială de la Praga. Întoarsă în ţară, s-a îmbolnăvit de ciumă, boală care a răpus-o în câteva zile. A fost înmormântată în biserica episcopiei din Râmnicu Vâlcea. Portretul i se cunoaşte din tablourile votive ale ctitoriilor familiei. Pentru cinstirea acesteia, la iniţiativa lui Nicolae Iorga şi a „Grupării Femeilor Române”, filiala Făgăraş, a fost ridicat, în acest oraş, un bust, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu în 1938, pe al cărui soclu stă scris: „Aici a suferit toate umilinţele şi ameninţările, pentru că a cerut dreptate neamului său, chinuita şi apoi veşnic nemângâiata soţie a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca”.

Elena Rareş – imaginea puterii Brancovicilor pe tronul Moldovei

O figură marcantă, în opera de mecenat în feudalismul carpato-dunărean, a rămas soţia domnitorului Petru Rareş, doamna Elena.

Aceasta este singura reprezentantă a doamnelor veacului al XVI-lea, acele soţii care „ştiu să lupte pentru domnie, să poruncească oştilor, să pedepsească duşmanii, să cârmuiască ţara şi să judece (...), care se amestecă în toate şi, când domnul cade, ea e gata să joace rolul lui”, care a sprijinit cu succes activitatea culturală a soţului său, implicându-se în mod direct în construirea de aşezăminte religioase.

Soţul său, Petru Rareş, domn al Moldovei între anii 1527-1538 şi 1541-1546 era fiul natural al voievodului Ştefan cel Mare şi al frumoasei târgoveţe, Mariei Rareş din Hârlău, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş. 

Crescut de tatăl tău la curtea de la Suceava, trimis la Constantinopol şi refugiat ulterior în Polonia, Petru s-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său, Ştefăniţă Vodă, care, aflându-se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău”.

În plan intern, Petru Rareş a urmărit consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării, iar pe plan extern a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.

Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei,  pe data de 20 ianuarie 1527, el avea cam 40 de ani şi era căsătorit cu Maria, provenind dintr-o familie încă necunoscută şi cu care avea şi un fiu, Bogdan şi o fiică, Ana, alintată Cnejna. Nicolae Iorga crede că Maria ar fi fost totuşi fiica “vreunui boier” şi “a murit în 1529, fiind îngropată la Putna”. Fiul lor, Bogdan, a murit de tânăr iar Ana a fost măritată cu voievodul muntean, Vlad Înecatul. Totodată, istoricii consideră că aceasta ar fi fost şi cea de-a doua soţie a lui Mircea Ciobanul, cea numită de Alexandru Odobescu “Doamna Chiajna”.

Dintr-o căsătorie anterioară, Petru mai avea încă două fete – Ana şi Maria.

În aprilie 1530, s-a căsătorit iarăşi, aducând în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brancovici, fiica despotului sârb, Iovan Brancovici şi a Elenei Ielenca, care “văduvea de nouă ani la Sibiu”, după cum scrie C. Gane.

Descendentă a familiei imperiale a Cantacuzinilor şi a despoţilor sârbi, Lazăr şi Ştefan, Elena mai avea două surori, Maria – căsătorită cu Ferdinand, un prinţ de Aragon, şi Despina Miliţa, soţia domnitorului muntean, Neagoe Basarab.

Astfel, între 1530 şi 1538, în timp ce soţul său era mai mult prin taberele ostăşeşti, întărind stăpânirea cetăţilor moldovene Ciceiul şi Cetatea de Baltă sau ocupând Bistriţa şi Braşovul şi revendicând Pocuţia leşească, doamna Elena zidea biserici şi-şi creştea copiii în cetatea de la Suceava.

Cu Elena, Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan – viitorul domn al Moldovei, după trecerea la mahomedanism a fratelui său, Constantin – mort de tânăr la Constantinopol şi Ruxandra – soţia lui Alexandru Lăpuşneanu. Iancu Sasul era şi el fiu al lui Petru Rareş, dar nelegitim, cu Ecaterina din Braşov.

În 1538, când boierii, turcii şi polonezii decideau soarta Moldovei, nemaidorind Muşatinii în fruntea statului, Elena a luat drumul pribegiei, fiind trimisă alături de copii în Transilvania. Petru Rareş şi-a instalat familia în cetatea Ciceului, proprietatea sa, apoi s-a întors în Moldova, străbătând-o în lung şi-n lat, sub diverse înfăţişări, cea mai cunoscută fiind aceea de pescar. Aşa l-a revăzut şi doamna Elena, câteva săptămâni mai târziu, când soţul său s-a refugiat la Ciceu, fiind urmărit de armata lui Zapolya.

Noul rege al Ungariei fusese ajutat de Rareş în lupta pentru coroana maghiară, domnitorul Moldovei primind drept recompensă oraşele Rodna, Bistriţa şi cetatea Unguraşul şi totodată i s-au întărit vechile posesiuni ale lui Ştefan cel Mare, Ciceul şi Cetatea de Baltă.

Pârcălabul cetăţii, boierul Simion, cât şi episcopul Anastasie au trecut de partea maghiarilor, fiind alungaţi de Petru dincolo de ziduri. Asediul a durat patru luni, iar Rareş era decis să moară acolo, cu nevasta, copiii şi toată garnizoana, dacă soldaţii nu l-ar fi silit să capituleze, din lipsă de hrană. Astfel, Ciceul a fost luat în stăpânire de Ioan Zapolya, însă Petru Rareş, familia voievodului moldovean şi câţiva boieri credincioşi au rămas timp de aproape un an şi jumătate în cetate.

            În acest timp, cu ajutorul doamnei Elena, Rareş a trimis o scrisoare sultanului, pe care soţia sa i-o scrisese în sârbeşte, iar în ianuarie 1540 acesta şi secretarul său, Grigore Rosenberg din Hârlău pleacă către Bosfor. Astfel, domnitorul moldovean s-a văzut nevoit să-şi părăsească din nou familia. La 26 ianuarie era la Alba Iulia. Un istoric maghiar îl descria ca fiind “foarte vesel, plin de nădejde căci va redobândi scaunul şi neavând înfăţişarea unui om lovit de-o soartă potrivnică”, însă când a venit vorba de soţie şi de copii, “faţa lui pe dată se schimbă şi ochii i se umplură de lacrimi”. De asemenea, din Caransebeş, unde a ajuns la 2 februarie, Rareş scria cu mâna lui bunului său prieten, Toma Boldorffer, din oraşul Bistriţa: “Să te străduieşti d-ta pe lângă copiii şi soţia noastră, ce le va fi nevoia, ca să li se dea lor ceva bani… şi de cai să ai dumneata grijă”.

            La 23 iunie, Petru a ajuns în Constantinopol iar sultanul Soliman i-a făgăduit din nou domnia. Aici va locui în mahalaua genovevă, Pera, dincolo de Cornul de Aur, unde întreţinu o mică curte domnească, compusă din unguri, greci, italieni sau turci. Nici aici familia nu a fost uitată, trimiţând veşti, prin Boldorffer: “Aici nu ne lipseşte nimic şi te rog pe D-ta să te sârguieşti cu ce poţi, să faci bine nevestei şi copiilor cu hrană şi cu alte cele, pentru care vei fi plătit, căci voi fi acela ce-am fost şi încă mai mult!”.

            Cu toate acestea, doamna Elena nu ştia prea multe despre Petru, cerând, în ianuarie 1541, veşti de la bărbatul ei, prin castelanul Ciceului, care scria la Constantinopol că “Măria-sa doamna măriei-sale mă roagă să întreb de dânsul, fiindcă mult se întristează”. Ba chiar i-a încredinţat unui grec, Toader, un inel scump să i-l ducă lui Petru la Stambul, însă acesta l-a furat, împreună cu banii de drum.

            Abia în primăvara anului 1541, Petru şi-a recăpătat domnia, familia reîntregindu-se. Doamna Elena a sosit la Suceava în ziua de 25 mai, când “ieşitu-le-au Petru Vodă înainte trei mile de loc şi multă bucurie era la adunarea lor; că pe câtă jale fusese când se despărţise la Cicei de se duse la Ţarigrad, mai multă bucurie şi veselie era acum la împreunarea lor”, aşa cum spunea Miron Costin.

            După moartea soţului său, survenită în urma unui diabet ereditar, doamna Elena a condus Moldova deoarece fiul său, Ilie era nevârstnic. Astfel, pe cheltuiala sa s-au zidit în târgul Botoşani primele biserici din piatră şi cărămidă faţă de celelalte care fuseseră zidite până acum din lemn. Doamna avea obiceiul să stea mai mult timp în târgul Botoşani şi în timpul domniei fiului său, Ştefan, ea a înalţat pe rând, pentru pomenirea ei şi a soţului, două biserici mari şi frumoase: în anul 1551, întâi biserica „Sfântul Gheorghe" şi după un an, în 1552, biserica „Uspenia". Biserica „Uspenia" a fost zidită iniţial în stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare devenind catedrala oraşului Botoşani; aici a fost botezat Mihai Eminescu pe 21 ianuarie 1850. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Botoşaniul era condus de un „guvernator” numit de soţia domnitorului. Acesta colecta taxele şi impozitele, şi asigura menţinerea ordinii publice, iar pe lângă el mai funcţiona şi un consiliu.

 În cele din urmă, Ilie Rareş a condus Moldova, în perioada septembrie 1546 – iunie 1551, trecând apoi la mahomedanism. În anul 1551, doamna Elena a ctitorit biserica “Sfânta Înviere” din Suceava.

             A urmat la domnie Ştefan, fratele său, care a făcut o serie de danii bisericilor pentru a şterge cât de cât imaginea lui Ilie. Numai că viaţa desfrânată, cu beţii şi turcoaice, ca şi fratele său, i-a grăbit sfârşitul. Astfel, boierii l-au înjunghiat în cortul său, unde se odihnea după o petrecere. Apoi, pe loc, acolo, aleseră domn pe boierul Joldea, pe care l-au logodit cu domniţa Ruxandra, sora defunctului. Însă nunta nu a avut loc deoarece Joldea Vodă a fost prins şi călugărit de vornicul Moţoc. Acesta aducea din Polonia un nou pretendent la tronul Moldovei, pe stolnicul Petre, fiul lui Bogdan Orbul, nepotul lui Ştefan cel Mare. Nu era altul decât viitorul domn, Alexandru Lăpuşneanu, care s-a căsătorit cu domniţa Ruxandra.

            Ajunsă la patruzeci de ani văduvă, doamna Elena, după ce şi-a văzut unul dintre băieţi turcindu-se, altul înjunghiat de boieri şi fiica – logodită, văduvă şi măritată cu un văr primar de-al ei, a sfârşit sugrumată din porunca ginerelui său, Lăpuşneanu.

            A fost înmormântată, alături de soţul său, domnitorul Petru Rareş, alţi membrii ai familiei, printre care şi doamna Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Probata sau Probota, devenită necropolă voievodală.    

Elena Rareş avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Ea a dăruit “odăjdii”, adică veşminte speciale pe care le îmbracă slujitorii Bisericii în timpul săvârşirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox, lucrate cu mâna ei tuturor bisericilor şi mănăstirilor ctitorite de ea sau soţul său; una dintre odăjdii se găseşte la Putna, după cum mărturisea Iorga, istoricul considerând că “Ecaterina sau Catalina fu o Doamnă după chipul Despinei”.

Alături de soţul său, a reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos, Agapia. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate lucrări exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547. Au restaurat paraclisul din cetatea Hotinului şi au făcut danii importante mănăstirilor Hilandar şi Castamonitu de la Muntele Athos.

La mănăstirea Neamţ s-au format cei doi cronicari Macarie şi Eftimie, care au scris cronicile Ţării Moldovei pe vremea lui Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu din secolul al XVI-lea.

Elena Rareş, alături de sora sa, Despina Miliţa, a lui Neagoe Basarab rămâne un model feminin important pentru Evul Mediu românesc, dovedind puterea şi spiritualitatea despoţilor sârbi pe tronul de la Suceava, dar mai ales iubirea adevărată pentru familie şi ţară.

Maria de Mangop – o prințesă bizantină pe tronul Moldovei

    Doamna Maria de Mangop este a doua soţie a lui Ştefan cel Mare. S-a născut la mijlocul secolului al XV-lea. Fiica lui Manoil şi a Anei, descendenţi din familiile imperiale bizantine a Paleologilor şi bulgare a Asăneştilor, nepoata ultimei împărătese a Trapezundului şi rudă cu hanul turcoman al Persiei. După căderea în mîinile otomanilor a Constantinopolului (1453) şi Trapezundului (1461), familia ei a primit spre stăpînire de la hanul tătarilor din Crimeea, Mangopul – un domeniu cu un castel pe-o stîncă, la malul mării. Maria de Mangop s-a căsătorit cu domnul Moldovei la 24 septembrie 1472, de Înălţarea Sfintei Cruci. Această căsătorie pusă sub semnul Înălţării, aducea domnului o alianţă şi un „nume” – prestigiul Bizanţului era păstrat chiar şi după căderea Constantinopolului – , și îi dădea lui Ştefan dreptul de a spera că Suceava va deveni „noul Constantinopol”, iar Moldova, „centrul împărăţiei creştine”.

 

 Trei ani după sosirea acestei odrasle împărătești în Moldova, turcii atacară Crimeea, supuseră pe han, puseră stăpînire asupra Mangopului și omorîră pe ultimii Comneni de acolo: pe Isac, fratele Mariei, și pe Alexandru, un văr de-al ei. Maria i-a dăruit lui Ștefan cel Mare doi copii: Bogdan (decedat la 26 iulie 1479 și înmormîntat la  Putna) şi Ilie, mort la o vîrstă fragedă . După obiceiul existent la Curtea Domnească, ea a trebuit să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai domnului, Elena, Alexandru şi Petru.

    În 1473, după un atac asupra Valahiei, domnul moldovean aduce la Suceava, ca ostatice, pe soţia şi fiica lui Radu cel Frumos. Există mai multe semne că voievodul s-ar fi îndrăgostit de fiica lui Radu, Maria Voichiţa, fapt care a grăbit moartea doamnei, după o căsătorie de numai cinci ani şi trei luni.Maria-Voichița a moștenit frumusețea tatălui ei Radu, supranumit cel Frumos. Cu timpul, crescînd fata sub ochii Iui Vodă, în cetatea Sucevei, Ștefan s-a îndrogăstit de ea. Cînd turcii cuceriră Mangopul, Ștefan a pierdut speranța de a pune stăpînire pe acel ținut din Crimeea, și se pare că se înstrăină de soția lui Maria.

      Maria de Mangop a donat o icoană a Sfintei Marii, Mănăstirii Grigoroiu de la Muntele Athos, pe care se găsea inscripţia: „Rugăciunea binecredincioasei doamne Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei”. Ea moare la Suceava în anul 1477, în luna decembrie, în postul Crăciunului, după cinci ani de căsnicie. A fost înmormîntată de către soţul ei la Mănăstirea Putna, cu un bogat acoperămînt. Stofa cusuta cu fir, care-i acoperă mormîntul, o arată moartă, îmbrăcată în haine scumpe domnești, cu coroana bizantină pe cap și cu armele Bizanțului cusute în colțurile stofei pe care s-a scris cu slove: „Acesta este acoperămîntul mormîntului roabei lui Dumnezeu, binecredincioasa şi de Hristos iubitoarea doamnă a lui Io Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei, Maria, care a trecut la veşnicul lăcaş în anul 6985 (1477) luna decembrie 19, în ceasul al cincilea din zi”.

Maria Voichita, sotia lui Stefan cel Mare

   

Doamna Maria Voichita este a treia sotie a lui Stefan cel Mare. S-a nascut in 1457 la Tirgoviste. Fiica domnului muntean Radu cel Frumos si al Doamnei Maria Despina. A fost luata ostatica impreuna cu mama sa, la 24 noiembrie 1473, in timpul unui raid intreprins de Stefan cel Mare impotriva lui Radu cel Frumos, domnitorul Valahiei. Cele doua domnite au fost date in grija sotiei domnului Moldovei, Maria de Mangop.

   Dupa disparitia prematura a Mariei de Mangop, la 19 decembrie 1477, Maria Voichita a devenit Doamna Moldovei. Acest lucru s-a intimplat in vara anului 1478, astfel unindu-se dinastia Basarabilor cu cea a Musatinilor. Aceasta casnicie tinu 24 de ani, pina la moartea lui Stefan. Ea a daruit lui Stefan „un fiu, Bogdan voievod si doua fete frumoase”, scie cronica moldo-germana. Fiul e viitorul domn al Moldovei Bogdan al III-lea, iar fetele – Ana, ramasa necasatorita (decedata in 1499 si inhumata la Manastirea Bistrita) si Maria Chiajna, casatorita in 1510 cu nobilul polonez Teodor Wiesnowiecki. Maria-Chiajna primise o bogata zestre de la fratele sau, domnul Moldovei. Ea a murit in 1518, iar in 1522, Stefanita, nepotul lui Stefan cel Mare, cerea prin solul sau, Luca Cirja, restituirea oaselor ei si a tezaurului. Ramasitele Mariei-Chiajna au fost aduse si reinhumate la Putna, dar tezaurul pentru care va interveni si Petru Rares, care va purta si un proces cu fostul sot al surorii sale, va ramine in stapinirea ducelui Wiesnowiecki.

   Influenta Mariei Voichita asupra sotului a fost destul de importanta, dovada faptul ca, dupa 1487, cei doi au initiat construirea mai multor biserici in stilul Putnei, Milisautii, Patrautii, Voronetul, Sf. Ilie din Suceava, Balinestii, Dorohoiul – unde se afla si un portret votiv al Mariei Voichita. In tabloul votiv, domnul cu plete blonde, tinind in miini macheta bisericii pe care o aduce ca ofranda lui Iisus Hristos. Maria Voichita apare si in celelalte tablouri votive alaturi de sotul sau, urmata de copii.

    Doamna Maria-Voichita i-a supravietuit 7 ani lui Stefani cel Mare. A fost ingropata la Putna, alaturi de cealalta sotie, in anul 1513, in timpul domniei fiului ei Bogdan.

Teofana Basarab

  Basarab se căsătoreşte cu Marghita, o unguroaică de aici de la Turnu Severin (Severinul era stăpânit în momentul respectiv de către unguri, cavalerii ioaniţi erau foarte puternici aici înainte de 1330) de religie  catolică. Basarab, din diplomaţie, poate mai puţin din iubire se căsătoreşte cu ea, construieşte o mică mânăstire la Câmpulung Muscel, întreţine legături foarte strânse cu Mehedinţiul şi încerc să cred că originile Basarabilor sunt din părţile Mehedinţiului, având în vedere nu numai legăturile strânse pe care le au toţi moştenitorii lui Basarab cu podişul Mehedinţiului, dar şi frecvenţa foarte des întâlnită a numelui de Basarab în satele din podişul Mehedinţiului, începând de la Bâlvăneşti în sus.

   Basarab I are două fiice: Teodora, Ruxanda şi un fiu, Nicolae Alexandru. Din raţiuni politice mai cu seamă, îşi căsătoreşte aceste două fiice cu doi tineri, unul bulgar, altul sârb, care vor ajunge Ţari, respectiv Ioan Alexandru, nepotul lui Mihail Şişman, ţarul bulgar şi pe Ruxanda cu Ştefan Deceanschi, care va ajunge Ţar al Serbiei. Era o mişcare politică extraordinară în contextul vremii, pentru a asigura stabilitatea, pentru a-şi asigura sprijinul din sud. Cât o fi fost de sinceră căsătoria dintre Teodora şi Ioan Alexandru, nu ştim.

   Cert este că, timp de mai bine de un deceniu, Ioan Alexandru guvernează mai mult cu numele, pentru că Teodora, fostă Basarab, are o activitate extraordinară în plan politic, dar mai ales în plan cultural. Se creează la Loveci o adevărată şcoală de cultură, bulgară bineînţeles, unde se traduc şi se copiază manuscrise de la Muntele Athos, de la curtea bizantină. Multe dintre ele astăzi sunt la mari biblioteci şi muzee de la Londra, Leningrad şi Moscova. Nu mai vorbesc de cele din Bulgaria. Aşadar, Teodora desfăşoară o activitate culturală fără precedent. În urma luptei de la Verbujd, din 1330, dintre bulgari şi sârbi moare Mihail Şişman, ţarul bătrân al Bulgariei şi locul lui este luat de nepotul său Ioan Alexandru, despotul de Loveci, respectiv soţul Teodorei.

 Ajunsă Ţarină a Bulgariei, ea încearcă să continue activitatea culturală în Bulgaria. Au împreună cinci copii, trei băieţi şi două fete.

   Nenorocirea este că între Teodora şi Ioan Alexandru, existau nişte diferenţe de caracter enorme. Ioan Alexandru era un om foarte uşuratic şi foarte afemeiat. Un oportunist, care nu pregetă să sacrifice orice valoare spirituală, pentru a-şi împlini scopul.

    Dovadă că, în calitate de ţar al Bulgariei, nu ezită să se dea bine cu evreii din Târnovo, se îndrăgosteşte de o evreică frumoasă dar foarte bogată, o alungă pe Teodora Basarab de la Curte, în 1347, deci la numai 24 de ani de căsnicie, se căsătoreşte cu această evreică, pe care o botează creştină ortodoxă şi îi pune numele la botez Teodora, pentru ca în acte să figureze în continuare Ţarul Ioan Alexandru şi Ţarina Teodora, cu scopul de a-i păcăli pe urmaşi. Dar nu i-a păcălit pe contemporani, pentru că bulgarii au avut un cult deosebit pentru adevărata doamnă Teodora Basarab, cunoscându-i drama.

    Nu era vorba numai de despărţire în cadrul căsniciei Teodorei. Era şi un scurtcircuit politic foarte periculos.  Se întâmplă însă un lucru neprevăzut. Ea nu se întoarce la tatăl său, fiindcă astfel  ar fi putut declanşa un adevărat război, aici, în Balcani, între Ţara Românească şi Bulgaria, ci ea se călugăreşte. Primeşte această lovitură pe care i-o dă viaţa, cu smerenie, ca pe un dat de la Dumnezeu.

   Dar nenorocirea nu se opreşte aici. Evreica, noua Ţarină a Bulgariei, încearcă să-şi facă loc precum puiul de cuc şi otrăveşte pe Mihai, unul dintre fii Teodorei cu Ioan Alexandru.

     Există o miniatură şi am această fotografie a ei, în care maica Teofana, – Teofana fiind numele pe care şi-l luase prin călugărie -, îşi plânge copilul otrăvit la catafalc. Băiatul cel mare, Straţimir, intră în conflict foarte curând cu noul frate vitreg, numit Şişman, fiul evreicei botezate Teodora, un tip foarte viclean, foarte invidios, care căuta cu orice preţ să rămână singur moştenitor al tronului tatălui său. Între cei doi nu a avut loc niciodată vreo înţelegere sau pace.

   Poate şi pentru a-şi aplana mustrările de conştiinţă pe care le are, în urma morţii lui Mihail, Ţarul Ioan Alexandru hotărăşte la un moment dat să-şi împartă ţara în două părţi şi partea dinspre vest o dă fiului cel mare Straţimir, fiu al Teodorei, respectiv Teofana Basarab, iar acesta se mută la Vidin, unde îşi face capitala. Apar, din 1365, două ţarate în Bulgaria, cel de est şi cel de vest. Cel de răsărit este condus de Ioan Alexandru, care îşi asociază foarte curând pe Şişman, iar cel de vest este condus de Straţimir.

   Maica Teofana se retrage de la mânăstirea de maici de lângă Târnovo, la Vidin, la fiul său. 

Chiajna, ”Doamna de Fier” a românilor

Una dintre cele mai puternice personalități feminine ale Evului Mediu românesc, a cărei imagine a fost nemurită atât de istorie cât și de literatură, Doamna Chiajna – sau Mircioaia, după numele lui Mircea Ciobanul, domnul Munteniei, cel ce i-a devenit soț când ea abia împlinise 21 de ani – fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare, s-a născut în anul 1525. Fetița avea doar 2-3 ani când tatăl ei a urcat pe tron la Suceava, fiind practic crescută de mama ei vitregă, Elena, descendentă a domnitorilor sârbi, cu care voievodul se căsătorise după moartea primei sale soții, Maria.

     Se știu puține lucruri despre viața și educația Chiajnei în tinerețea sa, dar este de presupus că fiica unui domnitor ce a inițiat o adevărată renaștere a artelor în Moldova trebuie să fi fost cultivată. De altfel, izbânzile ”diplomatice” repurtate mai târziu de viitoarea soție de domn exclud alternativa. Chiajna n-a fost o doamnă și o soție ”decorativă”. Talentele ei ascunse și inteligența sclipitoare s-au relevat plenar în 1554, anul mazilirii soțului ei de către turci. Pentru a-și atinge scopul, femeia se împrietenește și le mituiește pe cadânele favorite ale sultanului. ”Cherchez la femme”, căci nemărginită e puterea și influența ei: Mircea Ciobanul revine pe tron în 1559, iar boierii uzurpatori fug în Ardeal. Domnul îi recheamă cu promisiunea de a-i ierta, dar ”îi taie” încă înainte de intrarea acestora în București, soția sa nefiind, se pare, străină de această tragedie. Îndârjiți, boierii scăpați din măcel se coalizează și pornesc lupta împotriva domniei.

Astfel se evidențiază Chiajna – rămasă văduvă în septembrie 1559, cu un ”fecioraș”, Petre, de numai 12 ani – ca unica femeie din istorie, care a a condus o oaste de război. Învinsă inițial la Românești, se întoarce cu ajutor turcesc de la Rușnic și obține victoria în lupta de la Șerpătești. Din păcate, rebelii, cu sprijin unguresc, reușesc să-i detroneze pe domnitorul nevârstnic și pe dârza Chiajna. Dar femeia (despre care legenda spune că atunci când turcii i-ar fi luat ostatici pe o parte din copiii ei dragi și-ar fi sumețit poalele în direcția convoiului ce tocmai trecea Dunărea sfidându-i pe răpitori cu celebra frază ”Luați-i, că am cu ce face alții, păgânilor!”) e departe de a se da bătută. Uneltește cu măiestrie – și folosind eficient eternul argument al pungilor cu galbeni – și își asigură iar sprijinul celor mai frumoase și influente cadâne din haremul lui Suleiman Pașa: evreica Nurbani și venețianca Safigi.

O impresionantă oaste turcească o reînscăunează pentru alți șapte ani pe Chiajna, în ”umbra fiului ei minor și plăpând. Preocuparea ei de căpetenie este asigurarea viitorului copiilor ei: Dobra, Petre, Mircea, Radu și Marina. Viața acestei remarcabile femei nu a fost marcată de pasiuni devastatoare și aventuri erotice, ci a stat sub semnul unei exemplare iubiri și îngrijiri materne; ceea ce justifică includerea figurii sale în seria Iubiri Domnești, dedicată ideii de dragoste, sub toate aspectele sale.

Chiajna își propune să o mărite pe fiica ei, Dobra, cu Iacob Heraclitul Despotul – alt fascinant personaj istoric-literar – un aventurier de succes în epocă. El se fălea că la nuntă avea să poftească pe însuși Regele Filip al II-lea al Spaniei, pe împăratul Carol Quintul și… toți suveranii de pe pământ. Chiajna află însă, la timp, că Despot urmărea, de fapt, să îl înlăture de pe tron pe fiul ei. În anunță pe pretendent că rupe logodna și pune la cale să fie ucis. În  plus – scrie Arina Avram – cere să i se aducă pe o tavă de argint, precum fusese adus Salomeii capul lui Ioan Botezătorul, capul celui ce cutezase să viseze la tronul Țării Românești. Se spune că ar fi avut chiar și tăria și sângele rece de a-l scuipa în obraz, după ce l-a rostogolit pe masa de bucate.

Pentru Maria, cere ajutorul patriarhului Iosif Paleologul să-i găsească o partidă strălucită. Acesta îl recomandă pe un membru al unei vestite familii de nobili bizantini, poreclit Seitan-oglu (”fiul satanei” în turcește). Alianța ar fi fost benefică pentru Chiajna, dar, în 1566 când pețitorii se înfățișează la Curte, fata se împotrivește din răsputeri, pe motiv că mirele era prea bătrân și urât. Aici se evidențiază, din nou, calitățile de mamă și de femeie ale Chiajnei: deși refuzul i-ar fi periclitat serios domnia, ea preferă să-și apere fiica. Îi propune să accepte căsătoria de formă – fără a o consuma! Îi promite că o va salva printr-un vicleșug. Astfel că, regizează răpirea miresei – dar și a averii – din tabăra mirelui, după pornirea convoiului spre Istanbul. Chiajna își mărită fata după placul inimii, dar nu va scăpa de răzbunarea pețitorului păcălit, un nobil foarte influent la Poartă.

În mai 1568, tânărul domn m

untean este ”invitat” în persoană în fața noului padișah, Selim al II-lea pentru a-i săruta poala și a depune haraciul. Mircioaia simte pericolul și îi dă o escortă de peste o mie de oameni. Dar, după ce Petru își depune darul, este întemnițat la Edi Cule. Mama, îngrijorată, se repede cu multe pungi de bani în ajutorul fiului, speriată că acesta ar putea fi exilat în insula Rodos, unde acesta nu ar fi rezistat cu sănătatea lui șubredă. Este oprită la Silistra o vreme, dar izbutește să ajungă în cele din urmă la Istanbul, unde ”cumpără” asigurarea că tânărul Petru își va redobândi, după o vreme domnia. Însă – scrie Arina Avram – tânărul voievod, firav ca o floare de câmp, se usucă pe picioare și moare la numai 23 de ani. Chiajna soarbe ultima suflare de pe buzele copilului iubit.

Lungul și zbuciumatul exil o sărăcește cumplit pe soția și mama de domnitor. Ajunge să cerșească dar nu se dă bătută: un călător occidental scrie că a întâlnit-o făcând comerț ambulant tocmai în Alep, la nord de Siria. ”Falimentul” nu îi ucide însă ambiția și mîndria: refuză cererea în căsătorie a ambasadorului Franței pentru Dobra și reușește să o mărite Murad, moștenitorul tronului otoman. Își convinge copiii să se turcească, pentru a-și spori șansele de izbândă socială. În 1574, ginerele Murad devinde sultan, iar Dobra una dintre cadânele sale favorite, care obține libertatea pentru mama sa și numirea în tronurile țărilor române a unor rude: Iancu de Brașov (care susținea că e fiul lui Petru Rareș, deci fratele Chiajnei) în Muntenia și Petru Șchiopul (al cărui nepot se însoară cu o nepoată a Chiajnei) în Moldova. Influentă și respectată la Poartă, Chiajna moare la Istanbul în 1588. Probabil că a fost înmormântată în rit musulman, într-un loc rămas necunoscut pe veci. 

Doamna Maria Brancoveanu

       În anul 1714 Voievodul Constantin Brâncoveanu şi Doamna Maria adunaseră 40 de ani de căsnicie. Tot în acest an domnitorul urma să îşi sărbătorească împlinirea celor 60 de ani de viaţă pământească, însă prin iconomia lui Dumnezeu prăznuirea s-a strămutat în Ceruri întru slava muceniciei. Acestea toate s-au împlinit la 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. În această zi Doamna Maria îşi sărbătorea ziua numelui şi tot în această zi s-a simţit cel mai aproape de adâncul de durere al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. A sosit şi acea veste cutremurătoare prin care i se spunea că soţul şi fiii ei au fost descăpăţânaţi, însă mai presus de aceste cuvinte străjuia o lumină. În inima Doamnei Maria răsuna limpede şi lin cuvântul pe care Dreptul Simeon l-a grăit Fecioarei Maria: “Prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35). Primind în inimă cuvintele ce-i vesteau moartea soţului şi fiilor săi, Doamna Maria şi-a revărsat privirea spre cerul brăzdat de gratiile temniţei. Trupul i s-a umplut de sudori reci, sufletul parcă i-a îngheţat în suspin, însă apoi a izbucnit pârjolul durerii, iar lacrimile parcă se prefăceau toate în sânge. O, Sfântă Marie Brâncoveanu, luminează-ne pe noi să pricepem cutremurătoarea şi luminata biruinţă a suferinţei!
      În vremea întemniţării din Stambul şi mai apoi în vremea exilului din Kutahia, în sufletul Doamnei Maria s-au perindat multe aduceri aminte ale celor dragi şi nenumăratele lacrimi i-au sfinţit chipul. Albită în cuptorul noianului de tânguiri şi suspine, dragostea Doamnei Maria pentru cei martirizaţi i-a înveşmântat sufletul cu o tainică străluminare: rugăciunile soţului şi a fiilor săi erau ca un acoperământ asupra celor rămaşi în viaţă din neamul lor, iar ajutorul şi mângâierea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se făceau simţite în toată vremea. Rugăciunile înlăcrimate pe care văduva Maria le îndrepta către Maica Domnului i-au adus multă alinare, pentru că pricepea că aşa cum soţul şi fiii săi Îl urmaseră în pătimiri pe Stăpânul Hristos, aşa şi ea se învrednicise să urmeze Aceleia pentru care moartea Fiului lui Dumnezeu a fost cea mai istovitoare suferinţă. Pe această cărare lăuntrică a lacrimilor, Maria Doamna a gustat din adâncurile harului lui Dumnezeu şi a cunoscut nemijlocit că suferinţa întregii lumi se adună în inimile celor ce pătimesc întru tânguirea sufletului.
        Spre întărirea Doamnei Maria pe această cale a împreună-pătimirii, a iertării şi a dragostei dumnezeieşti, Maica Domnului a arătat o minune care s-a săvârşit în ziua praznicului Adormirii Sale, în vremea Sfintei Liturghii, tocmai când la Constantinopol se plinea martiriul Brâncovenilor. Acest lucru minunat i-a fost vestit Doamnei Maria cu multă amănunţime, însă pentru noi cei de azi această împrejurare a rămas însemnată doar în filele cronicilor: “Trimiţând Ştefan Vodă pe doamnă-sa şi pe coconii lui la mânăstirea De-un-lemn, unde este o icoană a Maicăi Precestii, făcătoare de minuni, pentru închinăciunea şi pentru chip de evlavie, întâmplându-se în ziua de Sântă Măria Mare, adecă Adormirea Precestii, de era acolo doamna la mânăstire, în care zi şi la Ţarigrad au tăiat pe Constantin Vodă şi coconii lui (o, minune), într-aceeaşi zi au lovit pe această doamnă a lui Ştefan Vodă nevoie, lovitură, îndrăcire cât s-au spăriat toţi câţi era acolo cu dânsa şi să mira ce să-i facă. Şi multă vreme cu acea îndrăcire au fost. Şi această întâmplare fiind, iar n-au venit Ştefan Vodă şi cu ai lor la cunoştinţă ca să-şi vază păcatul ce l-au făcut, pentru care Dumnezeu şi minune mare au făcut de s-au îndrăcit doamna sa şi să fie căzut la pocăianie, ci au zis că o au fermecat călugăriţele de acolo împreună cu o călugăriţă anume Olimpiada, ce era mătuşe doamnii Păunii, soră cu mumă-sa şi le-au pus la mare pedeapsă pe toate şi pe unele din muieri de acelea le-au şi spânzurat, iar pe mătuşă-sa Olimpiada o au trimis la Baţcov, la mânăstire şi o au zidit într-o chilie, lăsându-i numai o ferestruie de-i da pe acolo pită şi apă.
Această pocăinţă făcea ei pentru păcatele lor. Şi nu s-au îndăstulat Ştefan Vodă numai pe moartea lui Constantin Vodă şi a feciorilor lui, ci încă fiind doamna şi ginerii lui Constantin Vodă şi alţi oameni ai lui scăpaţi din primejdia morţii pre carele vrea turcii să-i sloboază să vie în ţară, iar el s-au sfătuit cu tată-său şi cu sfetnicii lor că nu să cade să vie în ţară, ci să-i facă surgun. Şi au făcut meşteşug cu imbrihorul şi i-au înşălat de au dat bani 80 de pungi, zicându-le că zic turcii că de vor da aceşti bani îi vor slobozi şi ei în nădejdea aceea au trimis pe la casile lor aici în ţară de au făcut cum au putut, de au dat acei bani şi despre altă parte scria la imbrihor ca să să nevoiască să-i facă surgun la Kiutaiu, la Anadol şi au fost cu banii daţi şi surguniţi”.
După întoarcerea din exil, Doamna Maria a purces spre Mănăstirea Dintr-un Lemn spre a se închina şi a aduce mulţumire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi pentru acest sfânt locaş, ca pentru atâtea altele, familia Brâncoveanu îşi dăruise osteneala ctitoricească. Însă în anul 1715 locaşul fusese înnoit, iar acum deasupra uşii bisericii se putea citi această pisanie: “Această sfântă şi dumnezăiască mănăstire care se numeaşte Dentr-un lemn, unde să cinsteaşte şi să prăznuiaşte Naşterea Preasfintei şi Preacuratei de Dumnezău Născătoare Fecioarei Maria, din temelia ei iaste zidită şi făcută de Ioan Matei Basarab Voievod. Deci, trecând multă vreme, început-au a să învechi şi a să strica toate lucrurile şi zugrăveala. Dup-aceia, din voia şi porunca lui Dumnezău stând Domn blagocestivul şi creştinul Ioan Ştefan Cantacuzino Voievod; deci, având mare evlavie cătră sfântul locaşul acesta, numaidecât cu osârdie s-au apucat ca de iznoavă a o înfrumuseţa, luminând şi mai lărgind întâi biserica şi zugrăvindu-o a doaoa şi împodobind-o şi cu tâmple şi cu altele ce i-au trebuit, făcând şi case şi chilii de prejurul ei, cum să veade, în slava Preacuratei Stăpâne şi întru pomenirea Mării Sale şi a părinţilor, săvârşind la leat 7223 s1715t, mes. Avgust 30 dni. Ispravnic fiind chir Ioan arhimandrit de la Hurezi”.
         În obştea românească era adeverit că această grabnică înnoire a locaşului de la Dintr-un lemn era o diversiune prin care Cantacuzinii voiau să acopere ruşinea pe care o pătimise în biserică Doamna Păuna, “îndrăcindu-se” – după cum cronicarul grăieşte.
Văzând înnoirile făcute la Mănăstirea Dintr-un Lemn, Doamna Maria nu putea să nu îşi aducă aminte că dimpreună cu soţul său au fost naşii de cununie ai lui Ştefan şi Păuna, cei care mai apoi le-au fost călăi tăinuiţi, iar acum erau zugrăviţi în rânduiala ctitorilor. Cu multă durere în suflet intrând în biserica mănăstirii, Doamna Maria s-a plecat în rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului. În minte îi răsunau cuvintele pe care soţul său i le-a grăit lui Ştefan Cantacuzino în Vinerea Mare, ziua plecării familiei lor spre Constantinopol: “Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”. Valuri de durere neostotită cuprindeau sufletul văduvei Maria, însă nu şi-a lăsat cugetul să săvârşească judecată asupra celor ce le-au uneltit pieirea, căci nu voia să se despartă de harul cel mângâietor al Preasfântului Duh. Cuvântul iertării rostit de bărbatul său în Vinerea Mare, precum şi graiurile de îmbărbătare pe care soţul ei Constantin le-a grăit fiilor, erau asemenea unor ziduri de cetate întru care nu putea năvăli ura şi răzbunarea. Ce dulce s-a făcut în inima ei dragostea pentru vrăjmaşi şi cât de minunate sunt cuvintele de îndemn şi mărturisire ale tatălui copiilor ei: “Fiii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă şi sufletele! Staţi tare, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte; priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi pentru lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile aceste de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre!”
În fierbinţeala rugăciunii, Doamna Maria a mulţumit Maicii Preacurate, s-a rugat pentru toţi cei iubiţi ai săi, însă deopotrivă şi pentru Păuna, Ştefan şi stolnicul Constantin Cantacuzino.
Simţea cu încredinţare că aici, în faţa icoanei înaintea căreia se ruga, pronia lui Dumnezeu a săvârşit judecată asupra Cantacuzinilor, iar toate cele petrecute după uciderea soţului şi a fiilor săi întăreau acest lucru. Din cele pe care i le spusese amănunţit Patriarhul Hrisant, Doamna Maria cunoştea pribegia văduvei Păuna dimpreună cu copiii săi Radu şi Constantin.
În anul 2004, când a fost înlăturată ferecătura metalică a icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, s-a putut vedea că este o icoană zugrăvită pe ambele părţi. În procesul de restaurare s-a descoperit că pe spatele icoanei este înfăţişată Înfricoşătoarea Judecată. Cu adevărat, o înfricoşată judecată li s-a făcut Cantacuzinilor prin această icoană. Însăşi mărturia istorică adevereşte foarte limpede.
             Sub privirea blândă şi ocrotirea Maicii Domnului, Voievodul Constantin Brâncoveanu primeşte moarte martirică dimpreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache. Acest lucru se săvârşeşte tocmai când Vodă împlineşte 60 de ani, la praznicul Adormirii Preacuratei Fecioare, în 15 august 1714. Ştefan Cantacuzino şi tatăl său stolnicul Constantin mor mişeleşte în 7 iunie 1716, fiind spânzuraţi pe neaşteptate şi apoi decapitaţi. Moartea lor s-a petrecut la praznicul Sfintei Treimi, vădindu-se a Cui dragoste nu au înţeles-o întru adevăr şi lucrare, ci doar au făţărnicit-o.
Doamna Maria a plecat din ţară întru defăimarea mazilirii lui Brâncoveanu şi s-a întors cu multă cinste, în luna octombrie a anului 1716, dimpreună cu voievodul Ioan Mavrocordat. Doamna Păuna cunoaşte şi ea necinstea mazilirii soţului ei în ianuarie 1716, iar când află că bărbatul i-a fost ucis de turci, izbuteşte să fugă din Constantinopol, însă rămâne pentru tot restul vieţii în pribegie pe meleagurile Apusului.
Fiii lui Brâncoveanu s-au făcut prin ascultare şi mărturisire Mucenici ai Împăratului Hristos, iar fiii lui Ştefan Cantacuzino sunt îndemnaţi stăruitor de Papa Clement al XI-lea să treacă la catolicism, pentru a li se înlesni traiul în pribegie sub tutela împăratului de la Viena.
         Şi chiar dacă până astăzi Cantacuzinii poartă asupra numelui lor prihana uneltirii uciderii Brâncovenilor, să arătăm înţelegere şi să ne aplecăm cu dragoste şi împreună-pătimire (compătimire) către toate cele care nu s-au săvârşit după voia lui Dumnezeu, atât în neamul nostru, cât şi în întreaga fire omenească; şi, alipindu-ne cugetul şi simţirea de rugăciunea Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, să ridicăm glas către Mântuitorul Hristos şi să-L rugăm să ne arate mila Sa tuturor celor care suntem părtaşi ai firii omeneşti. Întru această osteneală să o avem drept pildă şi mijlocitoare pe Sfânta Maria Brâncoveanu, căci prin lacrimile ei s-a făcut următoare a Maicii Pururea Fecioare, a Celei căreia Dreptul Simeon i-a proorocit: “Prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35).