Primele doamne ale Munteniei si Moldovei

Doamna Clara a lui Alexandru Basarab

    Clara, a doua soţie a lui Alexandru-Nicolae voievod, cel care a domnit între anii 1330 şi 1364, ea era din neamul banilor unguri din Severin, conţi de Doboka. Se ştie că pe vremea aceea ţinutul Mehedinţi şi partea de vest a Gorjului aparţineau coroanei ungare. La sfârşitul veacului al XIII-lea aflăm acolo pe un puternic senior transilvan, Ştefan Mikud Kukenus, numit ban de Severin şi primind în apanaj de la rege un întins domeniu, compus din satele Dăbăceşti, Runcu, Bâlta, Brădiceni, Stroeşti, Stolojeni etc. care domeniu fu erijat în comitat ereditar. Ştefan Mikud avu patru fii, pe Ion (Ianoş), Dumitru, Nicolae şi Petru. Ei moşteniră de la tatăl lor domeniul Dăbăceştilor, în părţi egale, purtând cu toţii titlul de conte, iar Ion, cel mai mare din fii, moşteni şi bănia Severinului. Clara era fata acestuia, şi căsătoria ei cu voevodul Ţării Româneşti însemna nu numai o întărire a neamului ei în ţinuturile noastre, cât mai ales un nou mijloc de-al Papei de-a încerca răspândirea catolicismului la noi.

Doamna Clara, fiind bigotă şi în strânse legături cu regele Ungariei şi cu Papa, şi-a petrecut viaţa de Doamnă în Curtea de Argeş, atât în timpul domniei soţului ei Alexandru Voevod, cât şi într-a fiului ei vitreg, viteazul Vodă Vladislav, căutând să convertească pe soţ, pe fiu, pe fratele ei, pe boieri şi tot poporul la adevărata credinţă creştinească, după părerea ei, catolicismul. Cu toate aceste strădanii, cu toate că era înconjurată de preoţi şi de misionari papistaşi, cu toată corespondenţa ce întreţinea cu scaunul papal din Roma, ea nu reuşi să catolicească decât numai una din fetele ei, Ana, care ajunse nevastă de crai, alui Straşimir, Ţarul Bulgariei. Biserica papistaşă din Curtea de Argeş a fost făcută de ea, acea biserică ale căror pitoreşti ruine se mai văd şi astăzi, pe un deal, în mijlocul grădinei publice din acel orăşel de provincie, fostă glorioasă capitală a Ţării Româneşti. Această ruină, acum 120 de ani, a fost luată de un călător englez prin ţările noastre, Mister Clarcke, drept un templu roman, ca dovadă că civilizaţia şi cultura nu sunt numaidecât gemene surori.

Un alt succes trecător al Doamnei Clara a fost cel de a influenţa pe fiul ei vitreg, Vladislav I, după ce acesta, în anul 1369, încheiase definitiv pacea cu regele Ungariei, a-l influenţa sau poata a-l sili, să cheme pe un episcop catolic, din Transilvania, în Ţara Românească, pentru a sfinţi aici biserici şi altare, pentru a ierta păcate şi a judeca pricini. Ceea ce dovedeşte de altfel, că numărul catolicilor din ţară era totuşi destul de mare. Papa, la auzul acestei veşti, fu cuprins iar de fiorii nădejdei, scrise lui Vladislav Voievod (1370) pentru a-i mulţumi de buna lui voinţă şi pentru a-l îndemna şi a-l ruga să treacă el însuşi la catolicism, încredinţându-l că astfel va deveni un atlet al lui Christ, care în orice timp şi în orice împrejurare va avea sprijinul Scaunului Papal. Drept răspuns la această epistolă, şi sfătuit fiind de Sfântul Nicodim al Tismanei, care până la moarte a luptat împotriva tendinţelor eretice ale Clarei, Vladislav înfiinţă la Severin, adecă la chiar marginea ţărilor catolice, o a doua Mitropolie română ortodoxă. Papa o fi muşcat din buze, iar ce a făcut Doamna Clara, istoria nu ne spune. De altfel, istoria nu ne spune despre Doamna Clara aproape nimic altceva decât cele înşirate mai sus. Tot restul e închipuire, iar Alexandru Davila, în celebra lui dramă „Vlaicu Vodă”, s-a priceput a da acestei închipuiri o formă, care l-a aşezat în fruntea listei bunilor noştri scriitori.

Doamna Clara pare a fi avut o singură fată, pe Ana, împărăteasa Bulgariei, nevasta lui Ion Straşimir, ultimul Ţar din Vidin. De altfel, Ana şi Straşimir erau veri primari, mama ţarului, Teodora, fiind sora voevodului Alexandru, fiica lui Basarab cel Mare. Sângele românesc al Basarabilor curgea deci în vinele multor crai vecini. Femeie deşteaptă şi energică, ca şi mama ei, Ana a protejat în Bulgaria arta şi literatura. Se cunoaşte, în limba slavonă, o culegere a Vieţii Sfinţilor, scrisă sub al ei patronaj: „Mulţumită îngrijirei pioasei şi vestitei Ţarina Ana, şi din porunca ei a fost scrisă această carte numită Synaxarul Sfintelor Femei, la Vidin, 1360”. Cu zece ani mai înainte, 1350, Papa Urban al V-lea scria Doamnei Clara ce fericit se simte de a afla că „Prea iubita în Christos fiica noastră, slăvită împărăteasă a Bulgariei, a urmat pilda mamei sale, trecând la catolicism”, dar că Anca, regina slăvită a Serbiei, rămasă în legea Răsăritului, va trebui convertită şi ea.

Această Ancă, nevasta lui Uroş, regele Serbiei, nu poate să fi fost decât fata vitregă a Doamnei Clara, fiica lui Alexandru Vodă din prima căsătorie. Astfel s-ar înţelege de ce a rămas ea ortodoxă, şi iarăşi s-ar putea tălmăci cum de purtau două surori acelaşi nume, Ana şi Anca.

Velica din Piteşti, amanta lui Mihai Viteazul

         

      Mihai Viteazul iubea femeile la fel de mult pe cât îşi iubea şi ţara. Una dintre cele mai cunoscute amante ale Voievodului a fost, însă, blonda Velica, fiica logofătului Ion Norocea din Piteşti, cel care a construit prima biserică din oraş, Sf. Mucenic Mina. Mihai Viteazul a reprezentat una dintre cele mai proeminente figuri din istoria românilor. Nici nu ar avea cum altfel, dacă ne gândim că a fost domnitorul care a realizat prima Unire a Ţărilor Române, la 1600. Recent însă, istoricii au scos la iveală şi o latură mai puţin cunoscută a Domnitorului, aceea că iubea femeile la fel de mult pe cât îşi iubea şi ţara. Ba chiar punea mai multă patimă când venea vorba de amante decât o făcea în luptele cu turcii.

Amantă blondă din Piteşti

     Dacă poveştile amoroase ale lui Mihai Viteazul s-ar fi petrecut în zilele noastre şi nu în urmă cu peste 400 de ani, presa tabloidă le-ar fi alocat spaţii largi.

Conform mărturiilor istorice, Domnitorul s-a căsătorit cu Doamna Stanca din interes, pentru că avea nevoie de averea ei şi de alianţe puternice cu neamurile boiereşti, pe care aceasta le avea în familie. Nici vorbă de dragoste. Doamna Stanca a fost înşelată adeseori de Voievod cu ibovnice mult mai tinere, aristocrate şi bine educate. 
Una dintre cele mai cunoscute amante ale lui Mihai Viteazul a fost, însă, blonda Velica, fiica logofătului Ion Norocea din Piteşti şi a Doamnei Stana (fiica voievodului Mircea Ciobanul). Velica noastră din Piteşti era şi ea căsătorită cu italianul Fabio Genga şi l-a cunoscut pe Mihai Viteazul la curtea lui Sigismund Bathory, în 1595, după bătălia de la Călugăreni. 
      Conform istoricilor, relaţia dintre Voievod şi blonda din Piteşti a devenit una foarte serioasă, spre nefericirea Doamnei Stanca. Mai mult, Velica visa chiar să se mărite cu Mihai şi să devină prima Doamnă a ţării. Sursele vremii povestesc că Velica se autointitula „Gospodja Velica” (Doamna Velica), titlu acordat doar soţiilor de voievozi. 
      Se spune că Doamna Stanca nu l-a iertat niciodată pe Mihai pentru umilinţele la care a fost supusă din cauza patimii sale necugetate pentru Velica, iar sfârşitul rapid şi tragic al Domnitorului a fost pus şi pe seama blestemului soţiei sale. 

         În 1600, Mihai a revenit la Alba-Iulia şi, de atunci, Voievodul s-a afişat tot timpul în public cu amanta sa, Velica, impunându-le tuturor să i se închine „ca unei domniţe ce era şi ca unei doamne care ar putea fi“. 
Tot în 1600, un agent neamţ îl informa pe împăratul Rudolf al II-lea că: „toate trebile Ţării Româneşti le are în mână o jupâneasă româncă, măritată cu Fabio Genga, cu care se ţine Vodă în ştiinţa tuturor, mergând până într-atât încât valahul a poruncit soţului, sub pedeapsă de moarte, să n-aibă a face cu dânsa”. 
        În acelaşi timp, pe sigiliul personal al „Doamnei Velica” figura şi pajura valahă. Ca să fie cât mai aproape de ea, Mihai a instalat-o pe Velica la Târgovişte împreună cu soţul acesteia, martor neputincios al aventurilor nevestei sale. Prezenţa lângă Mihai Viteazul a Velicăi s-a impus şi prin faptul că aceasta cunoştea multe limbi străine şi avea foarte multe relaţii, prin prisma soţului său, adăugând şi marea influenţă asupra lui Sigismund Bathory.
Dincolo de aspectul imoral al relaţiei dintre Mihai Viteazul şi Velica din Piteşti, istoricii spun că aceasta a avut un mare aport la realizarea Unirii Transilvaniei cu Ţara Românească.